O întâmplare recentă, de fapt o întâlnire, a adus în prim-plan o întrebare aproape retorică: de ce muncim? Gândul mă duce la toate răspunsurile pe care le-am primit în timp de la cursanții cărora le-am pus această întrebare. Răspunsurile au fost cam acestea: pentru bani, pentru plata facturilor, pentru familie, pentru plăcerile proprii, pentru a avea o pensie la bătrânețe, pentru că așa este normal, pentru a trece timpul cumva, din dorința de afirmare…
Aproape toate răspunsurile au în ele cuprinsă motivația individuală pentru muncă, recompensa fiind însuși faptul că se pot realiza cele enumerate.
Mă opresc puțin la răspunsul „munca pentru bani”. Când spui că muncești pentru bani înseamnă că nu câștigi doar ca să trăiești, ci să faci și multe alte lucruri, necesare mai mult sau mai puțin. Aici este nevoie de multă atenție pentru că se poate ajunge ca banii să domine persoana dacă nu știe unde și cum să se oprească. A munci doar pentru acoperirea nevoilor de bază nu este tocmai în ordine, poate fi chiar distructiv. Munca este un mijloc prin care omul își îndeplinește obiectivele în viață și probabil aceasta ar fi cea mai bună definiție a muncii. Condiția esențială ar fi să se definească concret și corect obiectivele. Fără ele, munca devine pretext pentru înfăptuirea unor ținte mai mult sau mai puțin corecte.
Am făcut această scurtă incursiune în definirea și explicitarea muncii pentru a ajunge la ceea ce mă doare cel mai tare, și anume atitudinea unor persoane care activează în domeniul autismului față de muncă, incluzând aici și atitudinea față de oamenii cu care lucrează.
Autismul este un domeniu în care, pentru prestatori, ar trebui să primeze dorința de a contribui la obținerea unor rezultate în favoarea beneficiarului. Este un domeniu în care a te gândi doar la obținerea beneficiilor financiare te descalifică, te duce în altă zonă. Lucrul cu oamenii este sensibil, dar dacă se pot face uneori excepții, în autism acestea nu ar trebui să existe. Marea majoritate a banilor în autism vin de la familiile persoanelor cu TSA; prin urmare, putem califica munca drept una de exploatare a acestor familii dacă nu există dăruire, profesionalism, recunoașterea erorilor și corectarea acestora, toate în favoarea oamenilor cu care se lucrează. Indiferent din ce categorie socială face parte familia, efortul material făcut este apăsător. Ca persoane tipice, ar trebui să ne punem în situația acestor familii și să ne gândim cum am acționa în locul lor. Mulți apelează la prima ofertă întâlnită sau la cea care este conformă posibilităților lor materiale. Părinții care apelează din disperare la persoane a căror carte de vizită nu poate fi verificată faptic nu pot fi considerați doar o oportunitate de câștig ușor. Astăzi sunt ceva bani veniți prin CAS și aici este o luptă în obținerea lor. Te amețește numărul mare de specialiști apăruți peste noapte. Lucrul cu persoana cu autism este, dincolo de un job, o mare responsabilitate în intervenția acordată și în modul în care aceasta se pliază pe individ. Are și un mare avantaj pentru profesionist – oportunitatea de dezvoltare atât în carieră, cât și personală. Succesul personal este un obiectiv pe care oricine poate să-l atingă, dar el nu este rezultatul spontan al unor împrejurări favorabile, ci rezultatul unei adevărate creații pe care fiecare o dobândește folosind toate oportunitățile pe care viața i le oferă. Evident, este foarte important mediul în care își desfășoară activitatea și întotdeauna o organizație va fi un mediu propice prin stimularea eficienței individuale și promovarea unui sistem de valori ce vizează succesul, atât pentru profesioniști, cât și pentru beneficiari. Acest succes va fi coordonat întotdeauna cu scopul organizației respective, care nu poate fi altul decât binele membrilor săi. Pentru profesioniștii din sfera autismului, adevărata motivație a muncii rezidă în schimbarea pozitivă pe care o aduc în viața beneficiarilor.
Georgeta Crișu, Președinte ANCAAR
