A fi victimă, înseamnă să te percepi pe tine ca fiind un rezultat a ceva care vine din afara ta. Starea este cauzată de felul în care gândești și de situația/locul pe care-ți focalizezi atenția. Credința că ești o victimă a circumstanțelor în care trăiești sau ale acțiunilor celor din jur este o situație resimțită ca fiind fără ieșire.
În decursul anilor, am întâlnit zeci, sute de părinți ai persoanelor cu autism și am constatat, ca o caracteristică a unei majorități, această condiție de victimă. Neputința depășirii traumei provocate de neacceptarea copilului cu autism conduce la preluarea facilă a condiției de victimă și a aștepta ca situația să se rezolve de la sine sau de a plasa totul în sarcina altora. Pentru o perioada scurtă de timp, este acceptat să iei această poziție, dar menținerea acesteia va dăuna grav propriului copil.
“Cum se gândește, cum se iubește, cum se suferă nu se poate învăța în orele de curs și nici atesta prin certificate de absolvire “, spunea Camil Petrescu.
Este nevoie de înțelegerea și implicarea fiecărui membru al familiei pentru a avea șanse de reușită în intervenția terapeutică. Prin urmare, este nevoie de înțelegerea condiției unei persoane cu autism, suport de specialitate adecvat fiecăruia în parte, dar mai ales suport de grup și dezvoltare personală.
Pornind de la aceste convingeri, am oferit beneficiarilor indirecți (părinți ai persoanelor cu autism) acest suport de specialitate cât și dezvoltare personală. Experiența ne-a demonstrat că victimizarea este o stare general manifestată, care oferă tabloul „fugii de responsabilitate” a celor care nu reușesc să înțeleagă condiția persoanei cu autism și rolul lor în viața acesteia. Sentimentul neputinței ce domină persoana în cauză deviază atenția de la ea spre cei din jur. Nu ea este cea care trebuie să-și schimbe atitudinea ci din exterior cineva trebuie să le normalizeze copilul sau să găsească soluția minune pentru a schimba comportamentul copilului. Sunt părinți care se plâng de discriminare fără a realiza că în fapt ei fac același lucru pentru că, în fond, victimizarea este o formă de discriminare.
Victimizarea are originea în mediului familial unde, cu siguranță, există un factor disturbator. De cele mai multe ori, autismul devine unul dintre factori pe lângă alții din mediul social, ce vin să-l întărească. Problema se acutizează în momentul în care se constată starea de confort pe care le-o oferă această victimizare și apare rezistența la schimbare pentru că victimizarea sabotează abilitatea persoanei de a face ceva pentru a schimba situația în care se află. Rolul intervenției de specialitate este acela de a-i aduce pe acești aparținători în situația în care să vadă că nu sunt singuri și că soluțiile care există sunt la îndemâna lor și pot fi accesate.
Victimele pe care noi le întâlnim sunt ușor de recunoscut pentru că au un limbaj specific, unul plin de scuze, de întrebări, de argumente care nu se demonstrează. Avem și victime care pozează în martiri, care nu se plâng mult, păstrând aparențele și dedicându-se altor cauze. “Trebuie să muncesc mult, cineva trebuie să facă și asta “, sau, “totul este bine, nu avem probleme” deși realitatea este alta. Capacitatea de reziliență a acestor persoane este una redusă, își pun în minte dorințe nerealiste și nu reușesc să recunoască și să învețe din propriile erori.
Soluția este una singură și la îndemâna lor nu a altora. Scăparea de victimizare care înseamnă scăparea de convingerile nerealiste din mintea fiecăruia.
Georgeta Crișu.
Președinte ANCAAR