„Incluziunea este cel mai rău lucru care s-a întâmplat educației”, a fost titlul unui articol care a inflamat internetul. De fapt, internetul se inflamează la orice subiect care necesită informare și cunoaștere reală. În acest moment, avem suficiente semne de întrebare cu privire la ce se întâmplă în societatea noastră, la modul general, cum este armonizată și respectată legislația existentă, pentru a ajuta persoana. Intrând în domeniul dizabilității, aici se suferă cel mai mult din cauza lipsei de coerență în abordarea problematicii cu care se confruntă comunitatea dizabilității. Conform art.16 din Constituția României cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără discriminare. Totul bine și frumos!
Incluziunea este acel proces care permite tuturor cetățenilor să participe la viața comunității, respectându-le drepturile și egalitatea. Incluziunea se bazează pe modul în care grupurile diverse sunt integrate și valorificate. De fapt, această valorificare este importantă. Orice persoană poate fi valorificată. Pentru asta sunt necesare strategii de adaptare. Vorbim de designul universal (servicii adaptate fiecăruia, indiferent de abilități sau dizabilități) și de adaptarea rezonabilă (modificări ce se fac pentru a permite persoanelor cu dizabilități să-și exercite drepturile). Strategii bune, pe hârtie, sau tot făcut și se fac, rezultatele la nivel macro, nu se văd.
Educația incluzivă, este un drept fundamental, conform Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ratificată și de România. Educația incluzivă în România, dacă a fost gândită ca formă de reparație morală, socială (așa cum se afirmă prin mass-media), este grav. Principiul este în ordine, aplicarea a venit pe un sistem de învățământ rigid, care nu și-a dorit, oricât s-a încercat, să spargă rutinele…Clase cu număr mare de elevi au existat întotdeauna, copiii cu diferite bagaje genetice și/sau diferite dizabilități, au fost mereu acceptați și sprijiniți, acolo unde exista dorință și voință. Formări de toate felurile, gratuite, au fost și sunt. Efectele acestor formări nu se evidențiază, pentru că ele sunt doar bifate. Este la modă bifarea unor cursuri sub pretextul pregătirii continuie. Cei interesați, cu adevărat, plătesc formările și asta se vede în intervențiile făcute ulterior. Organizarea și managementul claselor ține de OM. Este prima condiție pentru garantarea succesului. Așa cum se organizează grupul de la bun început, cu regulile și disciplina adecvată, așa se va continua activitatea ulterioară. În organizarea clasei părinții nu-și au locul. Familiile neurotipicilor nu au calitatea de a decide componența grupurilor. Acceptarea diversității se învață din familie, din mica copilărie, pas cu pas. Aici, familiile au un rol determinant. Cu siguranță sunt multe lucruri de făcut, dar ele nu se pot face dacât cu oameni. Și de aceștia are nevoie educația! Oameni cu drag de profesia aleasă, devotați, creativi, cu respect pentru cei pe care-i slujesc. Avem nevoie de părinți pregătiți să înțeleagă cum funcționează propriul copil și cum școala îi poate aduce sau nu plus valoare.
Dacă revin la experiența acumulată, cu diferiți copii, adolescenți și tineri în sistemul de învățământ, pot afirma că adaptare și progrese adevărate au avut aceia care au mers singuri la școală, fără însoțitori, dar întotdeauna pregătiți pentru intrarea în grupurile respective și ținându-se legătura instituțională, continuă cu grădinița/școala. De asemenea, am remarcat importanța pregătirii grupului de către educatorul/ învățătorul de la clasă pentru primirea acestora și am admirat diversele modalități în care era făcută această pregătire. Copiii cu dizabilități vor putea fi incluși cu adevărat, într-o clasă din învățământul normal, doar atunci când aceste lucruri se vor face curent și când teama de eșec va fi înlocuită de creație.
Ne-am aliniat tezelor generale de acceptare a tuturor în învățământul de masă, nota bene! Din păcate, am uitat „prospectul de utilizare”. Acesta este absolut necesar! Dacă în terapia premergătoare se face această pregătire și se continuă și după intrarea în grupurile respective, succesul este garantat. Școlile au săli de sport, care pot fi dotate și/sau remodelate cu elemente necesare integrării senzoriale ale copiilor și de management a furiei. Să fim realiști: nu toți pot avea rezultate marcabile, dar toți pot deprinde abilități la nivel propriu de performanță. Să-i ajutăm să le obțină oferindu-le oportunități de învățare adaptate! Sprijinul și adaptarea poate rezolva probleme majore ale societății românești actuale, poate crește participarea și competența.
Educația incluzivă nu este un rău, este calea sigură spre valorizarea diversității! Crearea unei culturi a valorizării este necesară, pentru a avea o societate deschisă, demnă de secolul XXI. Iar noi, toți cei care lucrăm cu oameni, să avem deschiderea, credința și voința să facem ca aceasta să se întâmple.
Georgeta Crișu,
Președinte ANCAAR