“Vorbește în limba lui și îmi explică cu multe gesturi felul în care face o mâncare în cratițele lui de jucărie. Pleacă și se intoarce cu pași repezi. Parcă aș fi eu, într-o zi aglomerată. Mai are timp și de câte o îmbrățișare, un pupic, o ciupitură tandră.
Iar fuge.
O singură condiție are: să fiu în câmpul lui vizual. Omulețul asta mic și harnic, experimentează independența în activități dar încă mai are nevoie de prezența mea… Dacă mă retrag știu că va deveni anxios, își va abandona jocul și va pretinde atenție exagerată. Frica de a mă pierde va anula orice interes către ceva din exterior. Îi sunt încă ancoră, element de securitate… Mamă!
Aleg să procedez după nevoile sale și voi sta cât timp are nevoie. Îl voi încuraja de pe margine să experimenteze cât mai mult, până va avea curaj și putere să se îndepărteze el de mine. Este parte din mine și îi vreau și binele, așa că îl voi lăsa să zboare, când va veni momentul…”
Una dintre lecțiile cele mai dure din viața unui părinte… Să accepți că la început nu poate trăi fără tine și că tu ești indisensabil, pentru ca mai târziu, să aibă din ce în ce mai mult de spațiu, de tentații noi, de oameni noi în viața sa.
La copilul tipic, adolescența rupe legăturile exagerat de puternice, toxice. Copilul se revoltă și chiar dacă părintele nu îi oferă libertate, el ajunge să și-o obțină prin metode specifice personalității sale. Uneori, relațiile sunt iremediabil afectate. Alteori, maturitatea îmblânzește ființele și senectutea aduce armonia mult visată.
La copilul atipic, încă de la început, părintele învață să susțină necondiționat, să ducă lupte, să suplinească, să adapteze mediul la nevoile fiului/fiicei sale. Și anii trec, pe negândite. Tocmai când lucrurile par mai previzibile și părintele are rutina bine implemnetată… Copilul nu mai este copil. Locul copilului este luat de un om înalt, cu semne serioase de maturitate, cu ochii adânciți, poate chiar fire albe… Dar el nu se îndepărtează, nu a făcut-o, nu știe cum să procedeze. El nu poate funcționa singur, distanța îi poate chiar genera panică și frici… multe frici și decompensare.
Tabloul crud al realității lovește părintele obosit după ani de dus destinul propriu și pe cel al urmașului. Chiar dacă lupta e mai grea, chiar dacă au fost multe concesii, multe supliniri, procesul de împuternicire ar trebui să existe. Zi după zi, copilul trebuie să primească spațiu, să fie încurajat să experimenteze, să își câștige independența, după puterile sale. Este un proces poate foarte dureros pentru părintele care și-a schimbat total viața pentru copilul atipic, dar este absolut necesar. Nimic nu vine peste noapte, nici chiar independenta la 18 ani. Câștigarea acestui mare trofeu un proces continuu, început din frageda copilărie.
Este parte din mine și îi vreau și binele, așa că îl voi lăsa să zboare, când va veni momentul…
Psiholog Clinician Andreea-Valentina Ognean