Mă sperie uneori neputinţa. De a privi un lucru, o situație, un moment fără a putea face nimic pentru a-l schimba. Deseori, realitatea te ajunge din urmă și îți arată cât ești de neputincios… pentru că da, uneori, nu e suficientă voința individuală. Oricât de mult ai vrea să fie altfel, nu îți stă în putință să poți schimba acel ceva.
Revin mereu asupra acelor părinţi care nu acceptă, sau dacă o fac este mult prea târziu, realitatea cu care se confruntă. De cele mai multe ori aceștia sunt oameni „cu pretenţii”, pregătiți, deştepţi. Se spune că uneori, oamenii deştepţi pot schimba lumea… dar tot aceştia sunt cei care nu înţeleg că Universul funcţionează pe un simplu principiu: acţiune- reacţiune. Dacă nu faci nimic, nimic nu se schimbă, pentru că realitatea nu se schimbă doar pentru că ţie nu-ţi convine.
Acceptă realitatea şi adaptează-te în loc să lupţi cu diferite idei împotriva ei! Natura umană nu o poţi schimba. Nu poţi controla ce fac şi ce gândesc alţi oameni doar mergând mereu pe “este sau ar trebui să fie altfel”, pentru că nu va fi. Trebuie să te hotărăşti ce vrei de la viaţă şi să acţionezi în direcţia respectivă cu încredere şi curaj. Copilul nu este ajutat să se dezvolte dacă spui: “Acasă face tot ce-i cer, este cuminte, ascultă…” Copilul nu trăiește doar acasă cu tine, el trebuie să se desprindă, să interacționeze cu alte persoane, să-și trăiască propria lui viață. Iar viața lui nu este și nu va fi așa cum tu dorești. Copilul are realitatea lui indiferent dacă accepți sau nu. Ca și părinte, poți să-l ajuți doar acceptându-l așa cum este și învățând să trăiești și să te bucuri de tot ce el poate realiza.
“Am văzut că-i place la calculator.” Dar, îl ajută în această fază? El nu poate face nici o sinteză, nu-și poate imagina sau crea un anume scenariu. Copiatul cuvintelor sau jocul pe calculator nu este premisa unei profesii. Atunci de ce să pierzi timp prețios încurajându-l, în loc să schimbi direcția spre ceea ce poate și face aproape natural. Obligația părintelui este să-și susțină copilul necondiționat fără a-l conduce neobiectiv spre altă direcție. Visele trebuie părăsite sau păstrate în mintea fiecărui părinte iar realitatea copilului să primeze. Doar așa, alăturându-se eforturilor depuse de terapeuți, părinții pot ajuta cu adevărat copilul în lungul și anevoiosul drum spre independență.
Dacă lucrurile se întâmplă astfel, atunci cu fiecare victorie câștigată, sentimentul de neputință se diminuează și speranța de reușită crește. Sunt momente în care sufletul îți tremură de bucurie și te simți vulnerabil. Sunt momente când nu știi dacă să vorbești sau să taci, să speri mai mult sau nu…
Atunci este momentul să începi să-ți dai ascultare, să-ți dai răgaz și să trimiți înțelegere către fiecare din cei ce sunt în jurul tău.
Consilier Educațional Georgeta Crișu