“Un copil cu gura neagră, cu o dâră ce i se prelingea dintre buze. Și mă uit șocată! Nu mă pot dumiri dacă este sânge sau altceva… Îi caut dinții- la fel de negri- părea scoasă dintr-un film de groază.. Numai ochii și țipătul ascuțit îi trădează genul. E fată. Ar fi trebuit să fie o fată… Mâinile firave sunt brăzdate de mușcături și jupuituri. Părul neîngrijit, tocat, îi ascunde pomeții proeminenți: este prea slabă- îi pot ghici fiecare os prin pielea străvezie. Ochii sunt pe jumătate deschiși, nu focalizează decât câteva secunde un obiect, apoi se duce cu mișcări necontrolate spre el. Aștept să văd ce știe, ce poate. Nimic. Țipete! Priviri ce inspiră panică și încercări de dominație.
Și totuși, ce a strâns în toți acești ani? Ce a acumulat?
Răni, multe răni, urme ale încercării ei de comunicare… Așa arată o personă cu autism nestimulată? Atât de crudă este soarta ei? Ce mare plată să ai, să meriți o soartă atât de nedreaptă…”
După câteva momente, tabloul se clarifică încet-încet. Persoana din cabinet este un copil de 12 ani, cu aspect neîngrijit, fără contact vizual la cerere și cu multiple semne pe corp cauzate de unghiile mult prea mari și de mișcări necoordonate. Gura îi este murdară de biscuiți cu multă ciocolată, resturi de biscuiți se pot vedea între dinți, în jurul limbii, semn că nu stăpânește mișcări elementare ale gurii, limbii.
Mai departe, privirea sa este cu greu susținută. Nu pentru că ar avea dificultăți de atenție, ci pentru că îi este imposibil să-și țină pleoapele deschise. Prezintă scurte momente în care este evident că își concentrează toate forțele pentru a putea simți și percepe ceea ce se întâmplă în jurul său. Se mișcă cu greutate, în zvâcniri, fără coordonare. Caută loc sigur și se prăbușește, impactul cu suprafața scaunului surprinzând-o.
După câteva ore în care am trecut în revistă aproape toate activitățile care se implementează la o persoană cu TSA la început de terapie, constat că toate obiectele îi sunt noi. Le miroase și le apropie de gură, le gustă… Nu cunoaște decât câteva obiecte din mediu, pe care le folosește adecvat. Este surprinzătoarea discrepanța. De ce nu a ajuns să cunoască nimic? Și totuși, istoricul ei sugerează intervenție de specialitate…
După acestă întâlnire hotărâm să ne revedem cu regularitate. Este surprinzător de agilă. Odată ce ajunge să cunoască un obiect sau o acțiune, nu are nevoie de suport. Intervenția terapeutică o va ajuta să-și depășească din dificultățile de comunicare și îi va îmbunătăți calitatea vieții.
După un timp, toate acele activități necunoscute au devenit familiare. Chiar și atingerea i-a devenit mai blândă. Țipetele s-au domolit, gradul de complianță a crescut considerabil. Pare că de la întâlnirea noastră a început să trăiască, trecutul fiind doar o gaură neagră. Este un început nou, care trebuie să ne dea tuturor de gândit. Cât de important este să cauți oamenii și intervenția care poate face diferența…
Pentru că începutul terapiei, poate semnifica începutul vieții…
Psiholog Clinician Andreea-Valentina Ognean